Viaţa Sf. Filaret cel Milostiv

            Fericiţi cei milostivi, aceia1 se vor milui, a zis Domnul nostru Iisus Hristos. Cuvântul acesta s-a împlinit cu fericitul Filaret cel milostiv, care, pentru mila cea multă ce avea pentru săraci, a dobândit de la Domnul mare milă şi răsplătire bogată în veacul acesta de acum şi în cel ce va fie, precum se va povesti în fericită viaţă a lui. În părţile Paflagoniei, într-un sat ce se numea Amnia, vieţuia acest fericit Filaret, fiind de neam bun, din părţile Galatiei; pe tatăl său îl chema Gheorghe, iar pe mama sa Ana. De la aceştia, din copilărie, a învăţat credinţa cea bună şi frica Domnului, sporind în întreaga înţelepciune şi în toată înfrumuseţarea vieţii celei pline de fapte bune. Ajungând în vârstă desăvârşita şi-a luat soţie cinstită, de bun neam şi bogată, al cărei nume era Teozva, care adusese din casa părinţilor săi multă avere în casa lui. Şi a avut trei copii: un fiu, întâiul născut, cu numele Ioan şi două fiice, anume: Ipatia şi Evantia. Deci a binecuvântat Dumnezeu pe fericitul Filaret, precum odinioară pe dreptul Iov şi i-a dăruit lui avere multă. Căci avea multe cirezi de vite, holde şi ţarini aducătoare de roade şi îndestulare în toate. Hambarele lui erau pline de toate bunătăţile pământeşti; apoi robi şi roabe care slujeau în casa lui erau foarte mulţi. Şi era Filaret în părţile 

acelea ca unul din oamenii cei slăviţi.  

Bogăţii de acestea având prea multe fericitul, şi pe alţii văzându-i necăjindu-se în 

mare lipsă şi în sărăcia cea mai cumplită, s-a plecat spre îndurare şi, umilindu-se cu 

sufletul, grăia către sine: au doară pentru aceasta am primit eu din mâna Domnului 

nişte bunătăţi ca acestea, singur eu hrănesc cu dânsele şi le cheltuiesc 

spre îndulcirea şi plăcerea pântec elui meu? Au nu voi împărţi aceste bogăţii mari, care 

mi sunt date de la Dumnezeu: săracilor, văduvelor, sărmanilor, scăpătaţilor şi străinilor, 

pe care Domnul, la înfricoşata Sa judecată înaintea oamenilor şi a îngerilor, nu se va 

ruşina a-i numi pe dânşii fraţi, zicând: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai 

mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut? Apoi ce folos voi avea din averea aceasta, dacă o voi ţine 

cu zgârcenie, în ziua judecăţii, care va fi fără milă pentru cei ce n-au făcut milostenie? 

Au doar, în veacul ce va vie, vor fi mie acestea mâncare şi băutură fără de moarte? 

Oare hainele mele cele scumpe îmi vor fi mie îmbrăcăminte a nestricăciunii? 

Nicidecum. Pentru grăieşte Apostolul: Dacă nimic n-am adus în lumea aceasta, 

arătat este nici nu putem lua ceva. Deci dacă nimic din averile acestea pământeşti 

nu putem ducem de aici, apoi mai bine este le dau pe acestea înapoi lui 

Dumnezeu, prin mâinile săracilor şi Dumnezeu nu va lăsa pe mine, pe femeia şi pe 

copiii mei. încredinţează şi Proorocul David, zicând: Mai tânăr am fost, am 

îmbătrânit şi n-am văzut pe dreptul părăsit, nici sămânţa lui cerând pâine. 

 

Acestea grăind în sine fericitul Filaret, atât s-a făcut de milostiv către săraci, ca şi un 

tată către fiii săi, hrănind pe cei flămânzi, adăpând pe cei însetaţi, îmbrăcând pe cei goi; 

pe cei străini primindu-i cu bucurie în casa sa şi odihnindu-i cu dragoste. 

Şi s-a făcut acest cinstit bărbat asemenea lui Avraam cel de demult, primitorul de 

străini şi lui Iov, iubitorul de săraci. Drept aceea, un luminător ca acesta, fiind împodobit 

cu untdelemnul milostivirii, nu se putea ţine sub obroc, ci, ca o cetate ce stă deasupra 

muntelui, s-a făcut arătat şi preamărit prin toată partea aceea, şi către el, ca spre o 

cetate a scăpării, alergau cu sârguinţă toţi săracii şi scăpătaţii. Şi oricine avea trebuinţă 

de ceva de la dânsul, ori de bou, ori de cal, ori de asin, ori de haine, ori de hrană, sau 

de orice fel de lucru, îi da. Casa lui Filaret era, pentru cei prigoniţi de setea sărăciei, un 

izvor nesecat. Şi cu cât el da milostenie, cu faţă veselă şi cu socoteală iubitoare de 

bine, cu atât şi Domnul Cel bogat dăruitor, mai mult îi înmulţea bunătăţile lui. 

Iar urâtorul de bine şi vicleanul diavol a zavistuit asupra faptei bune a bărbatului 

acestuia şi a cerut de la Dumnezeu stăpânire ca -l ispitească, ca şi pe Iov cel de-a 

pururea pomenit, zicând aşa: Nu este lucru de mirare dacă, din averile cele multe ce le 

are, miluieşte pe cei săraci, dar dacă va ajunge în sărăcie şi în strâmtorare şi nu se va 

lăsa de faptă bună a milosteniei, atunci se va cunoaşte bunătatea lui. 

Deci, Dumnezeu, Care, ca un iubitor de oameni toate le chiverniseşte spre folosul 

oamenilor, a îngăduit vie ispită şi asupra acestui bărbat drept, ca se arate 

răbdarea lui, ca şi a lui Iov cel de demult şi, printr-o ispită aceasta, ca şi aurul în 

topitoare lămurindu-se, se arate vrednic lui Dumnezeu. Deci a dat voie diavolului -l 

sărăcească, căci diavolul de la sine nu are nicidecum stăpânire ca facă rău cuiva; 

numai Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, smereşte şi înalţă, după cum zice Sfânta 

Scriptură. Deci, dând Sfântul Filaret milostenie, după obicei, şi împărţind mereu 

dobitoacele şi celelalte avuţii ale sale a început a sărăci. Însă nu şi-a schimbat 

bunătatea şi milostivirea către cei săraci, ci, neîncetat dădea din câte avea, celor ce le 

trebuiau. 

În acea vreme, după voia lui Dumnezeu au năvălit ismailitenii asupra părţii aceleia, 

pe care înconjurând-o ca un vifor ce ofileşte dumbrăvile şi ca o văpaie ce arde munţii, 

aducând multă nevoie şi răutate, i-au răpit fericitului Filaret toate turmele de oi, de boi, 

de cai şi de asini, făcând încă şi pe mulţi robi. Atunci acest bărbat milostiv a ajuns în 

atâta sărăcie, încât nu îi rămăsese decât numai o pereche de boi şi o vacă, un cal, un 

rob şi o roabă. Iar toată cealaltă avere se împărţise; o parte, prin dreapta sa cea 

milostivă, la cei ce le trebuiau, iar altă a fost robită de ismailiteni. Apoi chiar ţarinile, 

holdele şi viile lui le-au luat în stăpânirea lor vecinii şi lucrătorii de pământ, care vieţuiau 

împrejurul lui, unii cu rugăminte, iar alţii cu sila; nu i-a rămas lui mai mult decât casa în 

care locuia şi o holdă. 

Într-o sărăcie şi nevoie ca aceea şi într-atâtea ispite fiind acest bărbat bun, nicidecum 

nu s-a mâhnit, nici n-a cârtit şi, ca un alt drept Iov, nimic n-a greşit înaintea Domnului, 

nici chiar cu buzele sale şi n-a dovedit neînţelepciune faţă de Dumnezeu. Ci, precum s- 

ar fi bucurat cineva de mulţimea bogăţiei sale, aşa se veselea el de sărăcia sa, pe care 

o socotea o mare comoară, văzându-şi mai lesniciosă intrarea în împărăţia lui 

 

Dumnezeu, decât a bogatului, după cuvântul Domnului care zice: Cu greu va intra 

bogatul în împărăţia cerurilor. 

Iar întruna din zile, fericitul Filaret, luând perechea de boi, s-a dus la holda ce-i 

rămăsese ca o are. Arând-o, lăuda cu bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu începe 

după porunca Lui cea sfântă: Întru sudoarea feţei tale îţi vei agonisi pâinea. Deci, printr 

o asemenea osteneală scapă de lene, care este învăţătoare a tot răul. 

Apoi îşi aducea aminte de cuvintele apostolului, care opreşte pe cel leneş a mânca: 

Dacă cineva nu voieşte lucreze, nici nu mănânce. Deci fericitul Filaret lucra 

pământul său, ca nu se afle nevrednic de pâine. 

Dar s-a întâmplat în aceeaşi zi unui ţăran, ce-şi ara şi el holda sa, , fără veste, un 

bou al lui, tremurând foarte, a căzut şi a murit; iar omul, fiind în mare supărare, plângea 

amar şi era nemângâiat, pentru nici boii nu erau ai lui, ci îi dobândise de la un vecin. 

Aducându-şi aminte de fericitul Filaret, a zis:,,De n-ar fi sărăcit milostivul şi iubitorul 

acela de săraci, m- fi dus la dânsul şi fi luat de la el, nu numai unul, ci chiar doi 

boi, iar acum, el fiind sărac şi scăpătat, nu are ce dea celor ce le trebuie. Însă voi 

duce la dânsul, ca măcar se mâhnească împreună cu mine, mângâie cu 

cuvintele sale şi -mi uşureze greutatea supărării şi a necazului meu;. 

Deci, luându-şi toiagul său, a mers la Filaret şi l-a aflat pe el la câmp arând şi, 

închinîndu-i-se, i-a povestit lui cu lacrimi despre moartea boului cum se întâmplase şi 

de supărarea sa cea neaşteptată. Iar fericitul Filaret, văzând pe om foarte supărat, 

îndată a desjugat un bou de la jug şi l-a dat omului aceluia, zicând:,,Ia, frate, acest bou 

al meu şi mergând, lucrează cu el pământul tău şi mulţumeşte lui Dumnezeu„. Iar acela, 

văzând milostenia fericitului, s-a închinat lui şi a zis: ,,Domnul meu, mare şi minunată 

este bunăvoirea ta, bineprimită fie lui Dumnezeu milostivirea ta; dar nu este bine a 

despărţi boul de soţul său, neavând nicidecum altul în locul său„. Iar dreptul a zis: ,,Ia, 

frate, boul ce ţi se şi mergi în pace, pentru eu am la casa mea un alt bou”. Apoi 

omul, închinându-se fericitului până la pământ şi luând boul, s-a dus slăvind pe 

Dumnezeu şi dând mulţumire bărbatului aceluia milostiv. 

Iar cinstitul Filaret luând boul cel rămas şi raniţa pe umeri, mergea spre casă sa. 

Când s-a apropiat de poartă, văzând femeia lui numai un bou mergând înainte şi pe 

bărbat urmând şi având raniţa pe umeri, a zis către dânsul:,,Bărbatul meu, unde este 

celălalt bou?”. Iar el a răspuns:,,Odihnindu-mă eu puţin şi boii păscând, s-a despărţit 

unul şi s-a rătăcit, ori l-a luat cineva şi l-a dus într-ale sale”. 

Acestea auzindu-le, femeia s-a supărat foarte şi grăbindu-se a trimis pe fiul său spre 

căutarea boului. Iar copilul, înconjurând multe câmpii şi holde, a aflat boul cel căutat la 

jugul acelui ţăran; şi, cunoscând dobitocul său, a zis cu mânie către ţăran: ,,Răule şi 

nedreptule lucrător de pământ, cum ai îndrăznit a pune sub jugul tău un dobitoc străin? 

De unde şi cum ai luat boul acesta şi l-ai înjugat cu al tău? Oare nu este boul acesta cel 

pe care l-a pierdut tatăl meu, iar tu, aflându-l, ca un lup l-ai răpit şi l-ai făcut al tău?  

mi boul, iar de nu, apoi ca un tâlhar vei fi osândit!”; 

 

Omul a răspuns cu glas blând copilului:Nu te mânia asupra mea fiule, tu care eşti 

fecior de bărbat sfânt, nici întinde mâinile asupra mea, căci nu ţi-am greşit cu nimic, 

pentru tatăl tău, milostivindu-se spre necazul meu şi sărăcia mea, mi-a dat boul său 

mie, cu mâna îndurătoare, de vreme ce boul meu umblând în jug şi arând, fără veste a 

căzut şi a murit. 

Tânărul, auzind cele grăite, s-a ruşinat a certat pe omul cel nevinovat şi 

întorcându-se degrabă acasă, a spus maicii sale lucrul acesta. Iar ea, auzind, a strigat 

cu plângere: Vai mie, vai mie, ticăloasei, femeia bărbatului celui nemilostiv! Şi, 

rupându-şi părul, a alergat la bărbatul său cu acest fel de strigare: Împietritule cu inima 

şi omule fără de omenie! Pentru ce ai cugetat ne omori pe noi cu foamea mai înainte 

de vreme? iată, pentru păcatele noastre ne-am lipsit de toate averile noastre, iar 

Dumnezeu miluindu-ne pe noi păcătoşii, ne-a lăsat numai doi boi, cu care, lucrând,  

ne hrănim copiii noştri. Iar tu, care vieţuiai mai înainte în bogăţie multă şi care nimic nu 

lucrai cu mâinile tale, acum, fiind în sărăcie, te-ai lenevit a te osteni şi a lucra pământul; 

se vede voieşti ca totdeauna te odihneşti cu tihnă în casă. De aceea, nu pentru 

Dumnezeu ai dat ţăranului aceluia boul, ci pentru tine. Pentru ca nu mai pui de acum 

mâna pe raniţă, ci , în lenevire şi fără de lucru, petreci celelalte zile ale tale. Ce 

răspuns vei da Domnului, dacă pentru lenea ta vom pieri de foame eu şi copiii tăi? 

Fericitul Filaret, căutând spre dânsa, a zis cu blândeţe: Dumnezeu Care este bogat 

în milă, ascultă ce ne porunceşte nouă: Căutaţi la păsările cerului, nici nu seamănă, 

nici nu seceră, nici adună în jitniţă şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele.Deci 

Acela nu ne va hrăni oare şi pe noi, care suntem mai buni decât păsările cerului? Ba 

încă şi însutit făgăduieşte a răsplăti acelora, care, pentru Dânsul şi pentru Evanghelia 

Lui îşi împart averile la săraci. Deci socoteşte, o, femeie, dacă vom primi o sută 

pentru un bou, apoi ce te mâhneşti pentru boul acela, pe care l-am dat pentru 

Dumnezeu celui ce îi trebuia? Acestea le zicea bărbatul cel milostiv, nu dorea  

primească însutit în veacul acesta de acum, ci pentru a mângâia împuţinarea de suflet a 

femeii sale. 

Aceste vorbe cu bună pricepere auzindu-le femeia, a tăcut. Dar, netrecând cinci zile, 

boul acela, pe care-l dăduse fericitul Filaret ţăranului aceluia, păscând în câmp, a 

mâncat o buruiană ce se cheamă elevora şi, căzând, a murit. 

Ţăranul, fiind în nepricepere, a venit iarăşi la fericitul Filaret şi, închinându-se lui, a 

zis: Domnul meu, am greşit ţie şi copiilor tăi am despărţit perechea de boi a ta; 

pentru aceea Dumnezeu cel drept nu mi-a dat a avea folos de la boul tău, pentru , 

mâncând boul oarecare buruiană, a murit. 

Atunci iubitorul de Dumnezeu şi milostivul de săraci, fericitul Filaret, nerăspunzându-i 

nimic, a adus degrabă şi boul cel rămas şi l-a dat aceluiaşi ţăran, zicând: Primeşte-l şi 

pe acesta, frate, şi te du, pentru eu am a duce undeva departe şi nu voiesc  

stea fără de lucru la casa mea boul cel lucrător. Şi aceasta o zicea fericitul ca nu se 

ferească omul a lua şi pe celălalt bou din mâna lui. Iar omul, primind boul, s-a dus la 

casa sa, minunându-se de milostivirea cea mare a fericitului. Dar când s-a făcut 

înştiinţare despre aceasta în casa lui, copiii cu maica lor au făcut plângere şi tânguire, 

 

zicând: Cu adevărat, tatăl nostru este nemilostiv şi urîtor de fii, de vreme ce şi cele mai 

de pe urmă le risipeşte. Pentru numai o pereche de boi ne-a lăsat Domnul ca nu 

murim de foame, iar el şi pe aceia i-a dat. Iar cinstitul şi fericitul părintele lor, văzând 

tânguirea fiilor săi, întorcându-se a zis către dânşii: Fiii mei, pentru ce mâhniţi şi 

sfărâmaţi inima voastră şi a mea? Şi pentru ce numiţi pe mine nemilostiv şi vi se 

pare vrea omor cu foamea? Eu am într-un oarecare loc, pe care voi nu-l 

ştiţi, atâta avere, încât de aţi trăi voi şi o sută de ani, nelucrând nimic şi de nimic 

grijindu-vă, vor fi vouă din destul; pentru nici eu singur nu am putut număra acea 

avere ascunsă şi gătită vouă. Şi aceasta zicea bărbatul cel drept, nu amăgind pe fiii 

săi, ci, cu adevărat mai înainte vedea, cu ochii cei dinăuntru, cele ce erau fie mai pe 

urmă. 

Şi a ieşit în partea aceea o poruncă de la împărat, ca toţi ostaşii se adune în cete 

şi iasă împotriva paginilor celor fără de Dumnezeu, care se ridicaseră împotriva 

împărăţiei greceşti; şi fiecare ostaş fie înarmat bine şi aibă şi câte doi cai. Deci a 

fost numărat în ceată şi un oarecare ostaş sărac, cu numele Musilie, având numai un 

cal; dar şi acela, cu o zi mai înainte de a ieşi în ceată, fără veste, cazând într-o învârtire 

cumplită, a murit. Iar ostaşul cel sărac, neavând cu ce cumpere alt cal, a alergat la 

fericitul Filaret şi i-a zis: Domnul meu, Filaret, miluieşte-mă, ştiu tu ai sărăcit până la 

sfârşit şi nu ai mai mult decât un cal. Însă milostivindu-te spre mine, pentru Dumnezeu, 

-mi calul tău ca nu cad în mâinile comandantului, căci voi fi bătut de dânsul 

cumplit. Iar fericitul Filaret a zis către dânsul: Ia, frate, calul meu şi mergi cu pace. Însă 

aceasta ştii, nu pentru groaza comandantului care este asupra ta, ci pentru mila 

lui Dumnezeu ţi-l dau. Iar ostaşul, luând calul de la sfânt, s-a dus lăudând pe 

Dumnezeu. Astfel, n-a mai rămas Sfântul Filaret decât cu o vacă cu viţel, un asin şi 

câţiva stupi. 

Un oarecare sărac de departe, auzind de milostivul Filaret, a venit la dânsul, 

rugându-se şi zicând: Domnul meu, rog ca -mi dai din cireada ta un viţel, pentru 

ca câştig şi eu începătura binecuvântării tale; pentru ştiu binecuvântat este 

ceea ce se de la tine şi dacă în vreo casă va intra ceva de la tine, o îmbogăţeşte şi o 

umple de binecuvântare. Iar fericitul Filaret, cu bucurie luând viţelul, l-a dat celui ce-l 

cerea, zicând: Dumnezeu, frate, să-ţi dea mai multă binecuvântare şi să-ţi înmulţească 

averea, atât cât îţi va trebui. Iar omul acela, închinându-se, a plecat, ducând viţelul cu 

sine. Vaca, întorcându-se împrejur şi căutând încoace şi încolo viţelul şi nevăzându-l, a 

început a tânji foarte şi cu mare glas a mugi, încât le era jale tuturor celor din casă, dar 

mai vârtos soţiei fericitului, care cu multă întristare şi suspinare striga către dânsul: 

Cine va mai răbda de acum cele ce se fac de tine şi cine nu va râde de mintea ta cea 

copilărească? Văd astăzi şi cred nicidecum nu bagi seamă de mine, soţia ta, şi pe fiii 

tăi vrei -i omori; căci nici pe vaca cea necuvântătoare n-ai miluit-o, ci, fără milostivire 

ai despărţit pe viţel de la ţâţele ei. Şi ce facere de bine ai făcut? şi casei tale ai făcut 

strâmbătate şi pe cel ce a cerut nu l-ai îmbogăţit, pentru viţelul fără de mama  

pieri, şi vaca, la noi, fără de viţel ne va supăra cu răgetul, fiind fără folos amândouă? 

Acestea auzindu-le fericitul bărbat Filaret de la soţia sa, a zis către dânsa cu glas lin: 

Acum cu adevărat bine şi drept ai vorbit, cum sunt nemilostiv şi neîndurat, căci am 

 

despărţit viţelul de mamă-sa. Dar mai bun va fi lucrul pe care îl voi face. Şi alergând 

degrabă în urma omului ce ducea viţelul, a început a striga: Întoarce-te, omule, cu 

viţelul, întoarce-te pentru maica lui, care nu ne odihnă, răgind înaintea uşilor casei. 

Iar săracul, auzind acestea de la fericitul, socotea are ia de la dânsul viţelul ce-i 

dăduse şi zicea în sine, întristându-se: Vai mie, n-am fost vrednic am de la acest 

fericit bărbat spre binecuvântare nici acest dobitoc mic; , iată, parându-i rău de 

dânsul, cheamă înapoi ca -l ia de la mine. Şi întorcându-se omul acela cu viţelul, 

îndată viţelul, văzând vaca, a alergat la dânsa, asemenea şi mama sa a alergat la viţelul 

său, răgind, iar viţelul venind la ţâţele ei şi sugând din destul, nu se despărţea de mama 

sa; care lucru văzându-l Teozva, femeia lui Filaret, se bucura, căci s-a întors viţelul 

acasă. Iar fericitul Filaret, văzând pe omul acela întristat şi neîndrăznind a-i grăi nimic, a 

zis către dânsul: Frate, soţia mea zice am făcut păcat despărţind viţelul de la mama 

sa şi bine zice; deci ia, frate, împreună cu viţelul şi pe mama sa, şi te du. Domnul te 

binecuvânteze şi le înmulţească pe acestea la casa ta, precum a înmulţit de demult 

şi cireada mea. Iar omul, luând vaca şi cu viţelul, s-a dus bucurându-se. Şi a 

binecuvântat Dumnezeu casa lui, pentru plăcutul său Filaret, atâta s-au înmulţit 

dobitoacele omului celui sărac, încât i s-au făcut lui mai mult decât două cirezi de boi şi 

de vaci mulgătoare. 

După puţină vreme s-a făcut foamete prin partea aceia. Iar cinstitul bărbat Filaret, 

ajungând în sărăcia cea mai desăvârşită, neavând cu ce să-şi hrănească femeia şi 

copiii, a luat asinul său, pentru numai acela singur rămăsese la dânsul, şi s-a dus în 

altă parte, la un prieten al său, de la care a luat pe datorie şase măsuri de grâu, şi, 

punându-le pe asin, s-a întors cu bucurie la casa sa şi şi-a hrănit femeia şi copiii. 

Odihnindu-se el în casă de osteneala căii, a venit la dânsul un sărac cerând o măsură 

de grâu; atunci a zis fericitul bărbat către femeia sa, care cernea grâu: Femeie, fi 

vrut dau acestui frate sărac o măsură de grâu. Iar ea a zis către dânsul: Lasă ca 

mai întâi se sature familia şi copiii tăi; mai întâi -mi mie o măsură şi fiilor tăi câte o 

măsură, cum şi roabei; şi apoi ce mai rămâne vei da cui vei voi. Iar el, căutând spre 

dânsa, râzând, a zis: Dar mie nu-mi faci parte? Iar ea a zis: Tu eşti înger, nu om şi 

nu-ţi trebuie hrană. Pentru , de ţi-ar fi trebuit hrană, nu ai da altora griul pe care l-ai 

luat împrumut. Iar el, turnând două măsuri de grâu, a dat săracului; iar femeia, cu mare 

mânie şi cu întristare şi din prisosinţa inimii a zis către dânsul: -i încă şi a treia 

măsură, pentru ai grâu mult. Iar fericitul Filaret, măsurând şi a treia măsură, a dat 

săracului şi i-a dat drumul. Ea bolea cu inima, iar rămăşiţa griului a împărţit-o ei şi 

copiilor săi. 

După puţină vreme, sfârşindu-se grâul, Teozva şi copiii săi iarăşi au fost cuprinşi de 

foame; deci mergând la un vecin a cerut împrumut o jumătate de pâine şi, adunând 

lobodă sălbatecă, a fiert-o şi a dat copiilor celor flămânzi, care mâncau împreună cu 

dânsa; iar de bătrânul tată nici că-şi aducea aminte ca -l cheme la masa lor. 

Auzind despre fericitul Filaret, într-atâta lipsă şi sărăcie se necăjeşte, un oarecare 

prieten al său, care era foarte bogat, i-a trimis lui patru catâri încărcaţi, care duceau 

câte zece saci de grâu trimiţând şi o scrisoare: Fratele nostru iubit şi omule al lui 

Dumnezeu, ţi-am trimis patruzeci de saci de grâu, pentru hrana ta şi a celor de acasă ai 

 

tăi; iar după ce vei isprăvi acestea îţi voi trimite încă pe atâta, dar tu roagă-te Domnului 

pentru noi! 

Acestea primindu-le, fericitul s-a închinat până la pământ. Apoi, întinzându-şi mâinile 

şi ochii spre cer ridicându-şi, a dat laudă lui Dumnezeu, zicând: Mulţumescu-Ţi Ţie, 

Doamne, Dumnezeul meu, nu m-ai lăsat pe mine, robul Tău, şi n-ai trecut cu 

vederea, pe cel ce nădăjduieşte spre Tine. 

O milă ca aceea a lui Dumnezeu dacă a văzut-o femeia lui, a lepădat întristarea din 

inimă sa şi a zis către bărbatul său, cu blândeţe: Domnul meu! -mi partea ce mi s-ar 

cădea din grâu şi fiilor noştri şi mai încă şi ceea ce am luat de la vecin pe datorie; iar 

tu, luând partea ta, cu dânsa ce voieşti. Iar el a făcut după cuvântul femeii sale şi, 

împărţind grâul, şi-a luat pentru el cinci baniţe şi în două zile le-a împărţit şi pe acelea 

săracilor. De aceasta iarăşi s-a întristat femeia lui, încât nu vrea nici mai mănânce 

împreună cu dânsul, ci de o parte, împreună cu copiii îşi avea masa sa, pe ascuns de 

bărbatul său. 

Întruna din zile a intrat încetişor la dânşii fericitul Filaret şi a zis: Primiţi-mă şi pe 

mine, fiilor, la masă, dacă nu ca pe un tată, apoi măcar ca pe un oaspete străin. Iar ei, 

râzând, l-au primit. Şi mâncând ei, a zis către dânsul soţia sa: Domnule Filaret, când 

ne arăţi nouă comoara aceea, pe care ai zis o ai ascunsă într-un oarecare loc. Sau 

doar ne batjocoreşti pe noi şi ne zădărăşti ca pe nişte copii cu minte proastă, prin 

făgăduinţe amăgitoare? De este adevărat, arată-ne comoara aceea, ca o luăm şi  

cumpărăm bucate; şi atunci ne fie masa de obşte, precum a fost şi mai înainte. Iar 

fericitul a zis: Răbdaţi puţin, în puţină vreme se va arăta şi se va da vouă acea mare 

comoară. 

Dar acum fericitul Filaret era cu totul sărac şi scăpătat, neavând nimic, fără numai 

singuri stupii. Dacă venea la dânsul cândva vreun sărac, ceară milostenie, şi el 

neavând nici pâine nici altceva, mergea la stupi şi, luând puţină miere, dădea săracului 

şi, din acea miere mâncau şi el şi copiii lui. Apoi cei din casă ai lui văzând se lipsesc 

şi de miere, s-au dus pe ascuns la stupi ca ia într-un vas toată mierea cita ar afla-o. 

Şi, aflând numai ştiubeiul cel mai de pe urmă cu miere, au luat dintr-acela mierea toată. 

A doua zi iarăşi a venit la dreptul un sărac cerând milostenie; şi el mergând la stup şi, 

deschizându-l, l-a aflat deşert şi, neavând ce-i altceva săracului, a dezbrăcat de pe 

sine haina cea de pe deasupra şi i-a dat-o lui. Iar când a intrat el în casă, numai cu o 

haină fiind îmbrăcat, a zis către dânsul soţia sa: Unde este haină ta? Sau şi pe aceea 

ai dat-o vreunui sărac?. Iar el a zis: Umblând prin stupi, am lăsat-o acolo. Fiul său, 

mergând la locul acela, a căutat haina tatălui său, şi, neaflând-o, a spus mamei sale. 

Ea, nerăbdînd a vedea pe bărbatul său cu necuviinţă umblând numai într-o haină, a 

prefăcut o haină de ale sale, în haină bărbătească şi l-a îmbrăcat pe el. 

În vremile acelea ţinea sceptrul împărăţiei greceşti, iubitoarea de Hristos împărăteasa 

Irina, împreună cu fiul său Constantin. Acesta fiind acum în vârstă de bărbat, au fost 

trimişi bărbaţi de cinste şi cu bună pricepere prin toată stăpânirea grecească, de la 

răsărit până la apus, ca caute o fecioară frumoasă la faţă, cu purtări bune şi de neam 

 

cinstit, care fie vrednică a se uni prin nuntă cu împăratul Constantin. Atunci, bărbaţii 

cei trimişi sârguindu-se a împlini bine porunca cea împărătească şi a dobândi ceea ce 

căutau, fără de lenevire înconjurau ţările şi cetăţile şi chiar satele cele mai proaste. 

Deci au ajuns şi la satul Paflagoniei, care se numea Amnia, şi, apropiindu-se de sat, 

au văzut de departe casa fericitului Filaret, cu bună cuviinţă şi înaltă, care covârşea cu 

frumuseţea pe toate celelalte case; şi, socotind vieţuieşte într-însa vreun stăpânitor 

bogat, au poruncit slugilor lor, meargă acolo ca le gătească gazdă şi masă. Dar 

unul dintre ostaşii cei ce mergeau împreună cu dânşii a zis către ei: Nu duceţi la 

casa aceea, domnilor, deşi vi se arată vouă pe dinafară mare şi cu bună cuviinţă, 

înăuntru este pustie şi deşartă, neavând nimic din cele de trebuinţă, într-însa 

locuieşte numai un bătrân care este mai sărac decât toţi oamenii. Iar oamenii cei 

împărăteşti n-au crezut cuvintele lui şi au poruncit slugilor meargă şi facă ceea ce 

au poruncit. 

Atunci Filaret, bărbatul cel cu adevărat iubitor de străini şi de Dumnezeu, dacă a 

văzut pe bărbaţi vin în casa lui, luând toiagul său i-a întâmpinat pe ei şi, închinându 

se până la pământ, i-a primit cu bucurie, zicând: Bine v-a adus pe voi Dumnezeu, 

domnii mei, la mine robul vostru! Mare cinste îmi este mie m-am învrednicit a primi 

atâţia oaspeţi în casa mea cea săracă. Apoi a alergat fericitul degrabă la soţia sa şi i-a 

zis: Teozvo, cină bună ca ospătăm pe nişte bărbaţi cinstiţi, care de departe au 

venit la noi, pentru îi iubesc foarte mult pe dânşii. Iar ea a zis: De unde fac cină 

bună, căci n-avem măcar un miel sau vreo găină în casa noastră atât de săracă, decât 

numai doar fierb lobodă, cu care ne hrănim noi, şi aceea fără de unt, pentru de 

unt şi de vin, abia ne aducem aminte, când era în casa noastră. Iar bărbatul iarăşi i-a 

zis: Găteşte, doamnă, numai focul şi împodobeşte casa cea de sus şi spală cu apă 

praful de pe mesele noastre cele vechi, lucrate cu os de fildeş; căci Dumnezeu Cel ce 

hrană la tot trupul, ne va da şi nouă bucate, cu care vom ospăta pe bărbaţii aceştia. 

Ea a început a face ceea ce-i poruncise. Şi iată cei mai de frunte ai satului aceluia au 

intrat pe uşile din dos din casa fericitului Filaret, aducând dreptului berbeci, miei, găini, 

porumbei, vin, pâini şi altele câte ar fi fost de trebuinţă spre îndestularea acelor oaspeţi. 

Acestea luându-le Teozva a făcut diferite bucate bune şi a pregătit masa în camerele 

cele de sus, în care intrând ospăteze bărbaţii cei împărăteşti se minunau văzând la 

un om sărac ca acela, camere aşa frumoase şi masă de os de fildeş, rotundă şi cu 

strălucire de aur; iar mai vârtos se mirau foarte de iubirea de străini cea cu bunăvoinţă a 

fericitului, pentru îl vedea pe el şi cu chipul şi cu obiceiul ca pe al doilea Avraam, 

primitorul de străini. 

Deci, şezând ei la masă, a intrat Ioan, fiul fericitului bătrân, care semăna tatălui, apoi 

s-au adunat şi nepoţii lui, aducând bucate pe masă. Văzându-i pe dânşii, bărbaţii cei 

împărăteşti se minunau de buna lor cuviinţă, de rânduiala şi de slujirea lor şi au zis 

către fericitul Filaret: Cinstitule între bărbaţi, ai soţie?. Iar el a zis: Am, domnii mei; şi 

chiar aceşti copii ce stau înaintea voastră sunt fii şi nepoţi ai mei. Teozva, fiind 

chemată, a intrat şi dacă o văzură cu bună cuviinţă şi frumoasă la faţă, deşi acum era 

bătrâna, au zis: Aveţi fete?. Fericitul Filaret zise: Fiica mea cea mare are trei fete fecioare tinere. Atunci intre aici acele fecioare ca le vedem pe ele, pentru  

avem poruncă de la împăraţii noştri cei ce ne-au trimis pe noi căutăm în toată 

stăpânirea grecească fecioare, alegem dintr-însele pe aceea care ar fi mai frumoasă 

şi vrednică de nunta împărătească. Iar fericitul a zis: Nu poate fi cuvântul acesta 

pentru noi, domnii noştri şi stăpâni, pentru noi, robii voştri, suntem săraci şi scăpătaţi; 

însă acum mâncaţi şi beţi din cele ce a dat Dumnezeu, apoi veseliţi şi odihniţi de 

cale şi dormiţi. Iar dimineaţă, voia Domnului fie. 

Făcându-se dimineaţă şi răsărind soarele, iar bărbaţii cei împărăteşti deşteptându-se 

din somn au chemat pe fericitul Filaret şi au zis către dânsul: Porunceşte, stăpâne,  

vină nepoatele tale înaintea noastră ca le vedem. Răspuns-a fericitul: Precum voiţi, 

domnii mei, aşa fie. Însă rogu-vă pe voi, ascultaţi-mă pe mine fără de răutate, ca  

binevoiţi singuri a intra în casa cea mai dinăuntru şi vedeţi pe fecioarele noastre, 

pentru ele niciodată n-au ieşit din casa aceasta proastă. Iar bărbaţii, sculându-se 

îndată, au intrat în casa cea mai dinăuntru şi îndată i-au întâmpinat pe dânşii fecioarele 

şi cu smerenie i-au cinstit prin închinăciune. 

Deci, văzând bărbaţii podoaba şi frumuseţea feţelor lor, care era mai frumoasă decât 

a tuturor fecioarelor ce au văzut în tot pământul grecesc, s-au bucurat foarte, zicând: 

Mulţumim lui Dumnezeu ne-a învrednicit a afla ceea ce dorim; iată, una dintre 

aceste fecioare va fi cu adevărat logodnică împăratului nostru, pentru mai frumoase 

fecioare decât acestea nu putem afla nici în toată lumea. Apoi, întrebând, au aflat 

deopotrivă cu vârsta împăratului pe nepoata cea mai mare a fericitului Filaret; aceea era 

mai înaltă la stat şi se numea Maria. Atunci s-au umplut de bucurie şi de veselie trimişii 

împărăteşti şi au luat pe fecioara împreună cu tatăl şi cu mama ei, cu moşul şi cu toate 

rudeniile cele mai de aproape, treizeci la număr şi au plecat la Constantinopol. Apoi au 

mai luat încă şi din celelalte locuri fecioare alese, zece la număr, între care era o 

fecioară a unui bărbat slăvit, Gherontie, care asemenea era frumoasă la faţă. 

Deci, mergând ele la împăratul, Maria, nepoata fericitului Filaret, fiind bine pricepută 

şi cu cuget smerit, a început a grăi un cuvânt ca acesta către celelalte fecioare: 

Ascultaţi sfatul meu, o, surorile mele, fecioare! De vreme ce pentru aceeaşi pricină 

suntem toate adunate aicicăci mergem la împărat facem, dar, acest fel de 

legământ între noi, ori pe care dintre noi o va rândui Împăratul ceresc la împărăţia 

aceasta pământească şi o va da de soţie împăratuluipentru toate cu neputinţă este 

a primi această înălţare, deoarece numai pentru una este loculaceea să-şi aducă 

aminte şi de noi toate, când va fi întru mărirea împărăţiei sale şi fie milostivă spre noi 

ca una ce va fi puternică. Iar faţa lui Gherontie i-a răspuns: Cu adevărat, ştiut fie 

aceasta vouă tuturor, nici una dintre voi nu va fi logodnica împăratului, decât numai 

  1. eu. Căci eu sunt mai împodobită decât voi cu bunul neam, cu bogăţia, cu frumuseţea

chipului şi cu priceperea; iar voi prin sărăcia voastră, prin simplitatea neamului şi 

neiscusinţa voastră, numai singură frumuseţea feţii având, ce mai gândiţi la însoţirea 

împărătească?. Aceste cuvinte nechibzuite ieşite din inimă cea mândra auzindu-le, 

fecioara Maria, a tăcut, încredinţându-se pe sine lui Dumnezeu şi rugăciunilor moşului 

său, Sfântului bătrân Filaret. 

 

Ajungând cu toţii la palat, împăratul a fost vestit de venirea lor; şi, din porunca lui, s-a 

adus mai întâi fata lui Gherontie la Stavrichie, împărătescul postelnic, care rânduia toate 

în palatul împărătesc. Acela, văzând-o şi cunoscând-o a fi mândră cu firea, a zis către 

dânsa: Bună şi frumoasă eşti, fecioară, dar nu poţi fii soţia împăratului; şi, dându-i 

darul, a liberat-o într-ale sale. Pentru tot cel ce se înalţă se va smeri, după cuvântul 

Domnului; iar cel ce se smereşte pe şine se va înălţa. 

La urmă, a adus şi pe Maria, nepoata cinstitului Filaret, cu maică, cu moşul şi cu 

toate rudeniile sale cele mai de aproape, a căror încuviinţată podoabă văzând-o 

împăratul, maica împăratului şi Stavrichie, s-au mirat de chipul lor cel înfrumuseţat; dar 

se minunau şi de frumuseţea Mariei şi calităţile ei cele bune mai înainte le-au văzut la 

dânsa, adică: evlavia, blândeţea, smerita cugetare şi frica de Dumnezeu. Căci Maria sta 

înaintea lor cu toată cucernicia; iar de sfiiciunea cea feciorească toată faţa se roşea 

ca un măr, având ochii plecaţi în jos. Drept aceea a plăcut-o foarte mult împăratul, 

făcând-o pe ea mireasa sa; iar pe a doua soră a ei a luat-o unul din dregătorii 

împărăteşti ce avea cinstea de patriciu, anume Constantichie, iar pe a treia soră a ei, a 

trimis-o spre însoţire cu multe daruri la cel ce stăpânea Longobardia, pentru împăcare. 

Făcându-se nunta, se veseleau împăratul cu toţi boierii săi, cu toţi cetăţenii şi cu tot 

neamul fericitului Filaret, pe care primindu-l împăratul cu mare mulţumire, i-a sărutat cu 

dragoste cinstită lui frunte. Apoi a lăudat dreapta credinţă a lui şi a soţiei lui, cum şi 

frumuseţea cea cu bună cuviinţă a copiilor lui şi a dat fiecăruia dintr-înşii, bătrânului şi 

tinerilor, mare cinste şi daruri multe, aur şi argint, pietre scumpe şi haine de mare preţ, 

case mari şi slăvite şi alte bogăţii din destul. Astfel, cinstind şi sărutând pe fericitul, l-a 

liberat împreună cu ai săi, ca meargă în lăcaşurile dăruite de dânsul. 

Atunci femeia lui Filaret, copiii şi toţi cei de acasă, văzând au acum multă avuţie 

şi-au adus aminte de cuvintele fericitului Filaret care le zise: Este într-un loc o comoară 

ascunsă pe care a gătit-o vouă Dumnezeu. Deci, căzând la picioarele sfântului, au zis: 

Iartă-ne, Domnul nostru, de ceea ce ţi-am greşit nebuneşte; am defăimat îndurările 

şi milosteniile tale care le-ai făcut săracilor şi scăpătaţilor. Acum am priceput fericit 

este omul cel ce miluieşte pe săracul şi scăpătatul; pentru tot cel ce săracului, 

însuşi lui Dumnezeu şi ceea ce , însutit va primi de la El în veacul acesta şi în cel 

ce va fie, viaţa cea veşnică va moşteni. Căci pentru milosteniile tale, omule al lui 

Dumnezeu, pe care le-ai făcut la cei săraci, a făcut Dumnezeu milă cu tine şi pentru tine 

cu noi cu toţi. 

Atunci fericitul bătrân, ridicându-şi mâinile spre cer, a zis: Binecuvântat este 

Dumnezeu Cel ce a voit aşa; fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n 

veac. Apoi a zis către neamul său: Ascultaţi sfatul meu, facem un prânz bun şi  

rugăm pe împăratul şi stăpânul nostru ca vie la noi la ospăţ împreună cu toţi 

dregătorii săi. Iar ei au zis: Precum voieşti aşa fie. 

Deci, fiind gătit ospăţul, a alergat fericitul pe uliţele cetăţii şi la răspântii şi pe câţi 

săraci a aflat pe acolo, leproşi, orbi, şchiopi, bătrâni şi neputincioşi, pe toţi i-a luat 

împreună cu sine, două sute la număr, deci i-a dus în casa sa şi, lăsându-i înaintea 

porţilor, a alergat singur înainte şi a zis către cei din casă: Fiii mei, iată împăratul se 

 

apropie împreună cu dregătorii cei mari, oare sunt gata acum toate cele de ospăţ? Iar 

ei au zis: Da, cinstite părinte. Iar fericitul a făcut cu mâna săracilor şi îndată acea 

mulţime a intrat în casă. 

Deci pe unii i-a pus la masă, iar altora le-a poruncit şadă jos pe pământ, cu care şi 

el însuşi a şezut. Văzând aceasta cei din casă ai săi au priceput prin împărat a 

înţeles pe însuşi Hristos Dumnezeu, Care este în chipul săracilor, iar prin dregătorii lui, 

pe toată frăţimea cea săracă, care multe poate la Dumnezeu cu rugăciunile sale. Şi se 

mirau de smerenia lui, fiind întru atâta slavă, fiind moş împărătesei, nu-şi uită 

milostenia sa cea de demult şi împreună şade cu cei săraci şi scăpătaţi, ca unul dintr 

înşii şi cu cuviinţă de rob le slujeşte lor. Deci ziceau: Cu adevărat omul acesta cu totul 

este al lui Dumnezeu şi ucenic adevărat al lui Hristos, Care bine a învăţat cuvântul Lui 

ce zice: Învăţaţi-vă de la Mine sunt blând şi smerit cu inima. Şi fericitul a poruncit lui 

Ioan, fiului său care acum era spătar, asemenea şi nepoţilor, ca stea înaintea mesei 

şi slujească fraţilor celor ce şedeau la masă. 

După aceea, chemând neamul său, a zis: Iată, fiilor, aţi primit de la Dumnezeu 

bogăţia pe care niciodată nu o nădăjduiaţi; căci eu, nădăjduind spre milă lui Dumnezeu, 

v-am făgăduit vouă şi acum s-a împlinit acea făgăduinţă. Deci spuneţi-mi acum cu ce 

încă mai sunt dator?. Iar ei, aducându-şi aminte de cuvintele lui cele mai dinainte, s- 

au umplut de lacrimi şi într-un glas au zis: Cu adevărat, domnul nostru, toate le vezi 

mai înainte ca un plăcut al lui Dumnezeu; iar noi eram fără de minte, supărând cinstitele 

tale bătrâneţi. Ci, te rugăm pe tine nu pomeneşti păcatele neştiinţei noastre. Iar 

fericitul a zis către dânşii: Fiilor, milostivul şi înduratul Dumnezeu a răsplătit nouă 

însutit, adică aceea ce cândva am dat săracului, în numele Lui. Şi încă dacă voiţi  

moşteniţi şi viaţa cea veşnică, daţi fiecare din voi câte zece galbeni pentru aceşti fraţi 

săraci, Domnul îi va primi în mâinile Sale, precum a primit pe cei doi bani ai văduvei. 

Iar ei cu toată inimă au împlinit porunca. 

Apoi fericitul Filaret, ospătând din destul pe săraci, a dat fiecăruia câte un galben şi i- 

a slobozit într-ale lor. După puţină vreme, iarăşi a chemat fericitul Filaret pe femeia sa şi 

pe copiii săi şi a zis către dânşii: Domnul nostru a zis: faceţi neguţătorie până când voi 

veni . Deci, eu voiesc fac neguţătorie, partea mea care mi-a dat-o împăratul voiesc 

s-o vând; iar voi o cumpăraţi pentru voi şi -mi daţi aur pentru dânsa, pentru -mi 

trebuie; iar de nu, o voi împărţi fraţilor mei, săracilor, pentru mie destul îmi este a  

numi moşul împărătesei. Socotind ei partea lui au preţuit-o şi au cumpărat-o de la 

dânsul drept şaizeci livre de aur. Fericitul luând aurul, l-a împărţit săracilor. Înştiinţându 

se despre aceasta împăratul şi boierii, se bucurau toţi de îndurarea fericitului şi de 

milostivirea lui către toţi. De atunci a dat dreptului avere multă spre a împărţi la săraci. 

Deci a făcut fericitul trei pungi la fel una cu alta şi a umplut pe una cu galbeni, pe alta 

cu argint, iar pe a treia cu bănişori de aramă şi le-a încredinţat slugii sale cea 

credincioasă, adică lui Calist; şi, când venea la dânsul vreun sărac cerând milostenie, el 

poruncea lui Calist dea celui ce cerea. Iar când îl întreba pe el sluga din care pungă 

dea săracului, sfântul răspundea: Din care-ţi porunceşte ţie Dumnezeu, fiindcă El 

 

ştie nevoia fiecăruia, şi a bogatului, şi a săracului, şi numai El satură pe toată fiinţa cu a 

Sa bunăvoinţă. 

Aceasta o zicea dreptul, arătând deosebirea săracilor celor ce cer milostenie. Pentru 

sunt unii cerşetori care odinioară erau bogaţi şi din oarecare ispite şi nevoi sărăcind 

de toată averea lor, chiar şi de pâine sunt lipsiţi; însă având oarecare haine din cele ce 

le-au rămas, de ruşine se îmbracă cu ele iar pentru nevoia care-i sileşte cer milostenie. 

Alţi cerşetori pe dinafară sunt îmbrăcaţi în haine proaste, iar pe dinăuntru au avere 

multă, dar cer milostenie spre a aduna bogăţie; aceasta este însă iubire de argint care 

se numeşte slujire de idoli. De aceea milostivul Filaret zicea: Dumnezeu ştie nevoia 

fiecărui celui ce cere, El, precum voieşte, aşa rânduiască mâna celui ce  

milostenie. 

Acest fericit iubitor de săraci, făcând milostenie, punea mâna în pungă la întâmplare, 

ori în cea cu bani de aramă, ori de argint, ori de aur şi ceea ce scotea, dădea celui ce 

cerea. Şi zicea acest cinstit bărbat cu jurământ, punând martor pe însuşi Dumnezeu: 

De multe ori vedeam pe un om îmbrăcat în haină bună şi puneam mâna mea în pungă 

vrând -i dau lui bani de aramă, căci, văzând haina lui cea bună, socoteam nu este 

sărac; dar, nevrând, eu scoteam din cei de argint sau de aur şi-i dăm lui. Asemenea 

vedeam pe altul îmbrăcat în îmbrăcăminte veche şi urâtă şi întindea mâna ca -i dau 

milostenie mai multă, iar mâna mea amorţind lua mai puţin. Aceasta era purtarea de 

grijă a lui Dumnezeu care singur ştie trebuinţa tuturor, desăvârşit. 

Mergând fericitul bărbat Filaret la palatul împărătesc vreme de patru ani, niciodată n- 

a vrut poarte haine roşii, nici brâu de aur. Şi, fiind silit la acestea, sfântul zicea: 

Lăsaţi-mă pe mine căci eu mulţumesc Dumnezeului meu şi slăvesc numele Lui cel 

mare şi minunat, care m-a ridicat pe mine săracul din gunoi şi m-a adus la o aşa 

înălţime, încât fiu moş împărătesei; aceasta îmi este destul şi mai mult nu-mi 

trebuie. Deci într-atâta smerenie petrecea fericitul, niciodată nu voia se 

numească cu alt nume sau dregătorie decât numai cu aceasta: Filaret Amnianul. 

Acest sfânt bărbat petrecând aşa toţi anii vieţii sale, în milostenie şi smerenie, a sosit 

la sfârşitul cel bun al vieţii sale celei bune. Despre acesta, având mai înainte 

descoperire de la Dumnezeu şi fiind încă sănătos, a luat în taină pe sluga sa cea 

credincioasă şi a mers într-o mănăstire a Constantinopolului, ce se numea Rodolfia, la 

oarecare fecioare călugăriţe, care vieţuiau cu curăţie şi cu cinste; dând egumenei 

mulţime de aur pentru trebuinţa cea de obşte a mănăstirii lor, a cerut de la dânsele 

mormânt nou pentru sine şi a zis: Vreau ştiţi, dar nimănui nu spuneţi, după 

puţine zile am las viaţa aceasta şi vreau duc într-altă lume şi la alt împărat. 

Deci rog ca într-acest mormânt nou fie pus săracul meu trup. Şi a poruncit şi 

slugii care era împreună cu dânsul, nu spună nimănui despre aceasta, până când 

singur va vesti aceasta. 

După puţin, împărţind toată averea sa săracilor şi scăpătaţilor, s-a culcat într-aceeaşi 

mănăstire a fecioarelor şi a început a boli; iar după nouă zile, chemând la sine pe soţia 

sa, pe copiii săi şi pe tot neamul său a zis către dânşii cu glas dulce: În ştiinţă fie 

vouă, fiii mei, Sfântul Împărat m-a chemat astăzi la sine şi iată, acum lăsându-vă pe 

 

voi, duc la Dânsul. Iar ei nepricepând graiul acesta, ci socotind el zice de 

împăratul cel pământesc, au zis către dânsul: Nu-ţi este cu putinţă ca mergi astăzi la 

împăratul, pentru eşti cuprins de slăbiciune; iar el a răspuns: Sunt gata cei ce vor 

ia pe mine şi ducă înaintea Împăratului. 

Atunci, pricepând grăieşte pentru ducerea sa către Împăratul ceresc au făcut 

plângere mare, precum odinioară Iosif şi fraţii lui la moartea lui Iacov. Iar el, făcându-le 

cu mâna, le-a poruncit tacă şi a început a-i învăţa şi a-i mângâia pe dânşii, zicând: 

Aţi văzut şi ştiţi viaţa mea, fiii mei, care am petrecut-o din tinereţile mele, precum 

Domnul ştie din osteneala mea şi nu din osteneală străină am mâncat pâinea şi cu 

bogăţia ce mi-a dat Dumnezeu nu m-am înălţat, ci, gonind departe mândria, am iubit 

smerenia, ascultând pe Apostolul care îngrozeşte pe cei bogaţi ca în veacul acesta  

nu cugete la cele înalte. Apoi ajungând în sărăcie nu m-am mâhnit, nici am hulit pe 

Dumnezeu, ci mai vârtos, împreună cu dreptul Iov, am mulţumit Lui; căci pentru 

dragostea Sa, voind m-a certat pe mine, apoi, văzând răbdarea mea cea cu mulţumire, 

iarăşi m-a ridicat din sărăcie şi m-a pus cu dregătorii şi cu împăraţii în prietenie şi 

rudenie. Iar eu, suindu-mă la atâta înălţime a cinstei, totdeauna cu inima mea în 

adâncul smereniei celei mai de jos am umblat; căci nu s-a înălţat inima mea, nici ochii 

mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine. Iar 

bogăţia pe care mi-a dat-o împăratul cel pământesc n-am ascuns-o în comorile cele 

pământeşti, ci am trimis-o prin mâinile săracilor la Împăratul cel ceresc. 

Drept aceea şi pe voi, iubiţii mei, rog şi poftesc fiţi asemenea mie şi ceea ce 

m-aţi văzut pe mine făcând, şi voi acelaşi lucru faceţi; şi dacă veţi face mai multe 

bunătăţi, de mai mare fericire veţi învrednici. Nu agonisiţi bogăţia ce curge degrabă, 

ci o trimiteţi pe ea în lumea cealaltă în care eu acum duc. Nu lăsaţi avuţia voastră 

aici ca nu se îndulcească cei străini de bunătăţile voastre şi vrăjmaşii cei ce urăsc 

pe voi. Iubirea de străini nu o uitaţi, pe văduve le sprijiniţi, sărmanilor le ajutaţi, 

pe cei bolnavi -i cercetaţi şi pe cei închişi în temniţă nu-i treceţi cu vederea; pravila 

bisericească nu o lăsaţi, cele străine nu le răpiţi, la nimeni nu faceţi 

strâmbătate, nici grăiţi de rău pe cineva; nu bucuraţi de nenorocirile ce se 

întâmpla prietenilor sau vrăjmaşilor voştri, pe cei morţi -i îngropaţi şi faceţi pentru 

dânşii pomenire în sfintele biserici; asemenea şi pe mine nevrednicul pomeniţi în 

rugăciunile voastre, până când şi voi veţi veni la fericită viaţă. 

Deci sfârşind acea învăţătură folositoare de suflet, a zis către fiul său Ioan: -mi 

aduci pe fiii tăi, adică pe nepoţii mei. Venind aceia, a început a le spune ceea ce avea 

li se întâmple lor. Fiului celui dintâi al lui Ioan i-a zis: Tu îţi vei lua soţie din neamurile 

cele mai de departe şi vei vieţui împreună cu dânsa, cu înţelegere şi binecuvântare. 

Celui de al doilea i-a zis: Tu vei purta douăzeci şi patru de ani jugul lui Hristos, în 

rânduiala monahicească şi vieţuind cu plăcere de Dumnezeu, te vei duce către 

Domnul. Asemenea şi nepotului său celui de-al treilea i-a proorocit şi toate cele grăite 

s-au împlinit asupra lor. precum de demult patriarhul Iacov, aşa şi acest fericit, ca un 

prooroc a văzut mai înainte şi fără de minciună a spus nepoţilor săi toate cele ce aveau 

fie mai pe urmă; apoi au venit către dânsul şi două surori ale acestor fraţi, adică 

nepoate lui, fecioare fiind, zicând către dânsul: Binecuvântează-ne şi pe noi, părinte. 

 

Iar el a zis către dânsele: Binecuvântate veţi fi şi voi de Domnul, veţi trăi în feciorie şi 

de iubirea păcatului lumii acesteia şi de patimile trupului neatinse veţi fi şi puţină vreme 

slujind Domnului în curăţie, de mari bunătăţi veţi învrednici a primi de la El. 

Aceste proorociri mai pe urmă toate s-au împlinit. Pentru cele două fecioare bune 

s-au dus într-o mănăstire de fecioare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care 

mănăstire era în Constantinopol. Şi acolo, păzindu-şi fecioria lor curată şi bine 

nevoindu-se cu post, cu priveghere şi cu celelalte nevoinţe călugăreşti, doisprezece ani, 

au adormit cu pace în Domnul. 

Apoi, rugându-se fericitul Filaret pentru soţia sa, pentru fii şi pentru toţi ai săi, cum şi 

pentru toată lumea, îndată i s-a luminat faţa ca soarele şi a început cu veselie a cânta 

psalmul acesta: Milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne. După sfârşirea psalmului s-a 

simţit o bună mireasmă în casă, ca o revărsare de arome. Apoi a început a zice: Tatăl 

nostru, care eşti în ceruri, şi când a zis: Fie voia Ta, şi-a ridicat mâinile şi, întinzându-şi 

picioarele pe pat, şi-a dat sufletul său Domnului, bătrân fiind de nouăzeci de ani. Şi era 

cu faţa veselă şi cu vederea frumoasă, întocmai ca un măr de bună şi frumoasă roadă. 

Auzind împăratul de mutarea lui către Dumnezeu, îndată a mers în mănăstirea 

aceea, împreună cu împărăteasa şi cu dregătorii şi, sărutând sfânta lui faţă şi mâinile, 

plângeau toţi pentru mutarea lui, apoi a dat multă milostenie la săraci. Iar când duceau 

trupul sfântului la groapă s-a putut vedea un lucru de plângere şi de sfărâmare a inimii; 

căci s-a strâns mulţime fără de număr de săraci şi de scăpătaţi la îngroparea sfântului, 

de prin cetăţi şi de prin sate, şi înconjurau trupul fericitului şi îl duceau la groapă cu glas 

de tânguire, strigând: O, Doamne Dumnezeule, pentru ce ne-ai lipsit pe noi de un 

părinte acesta, hrănitorul nostru? Căci cine după dânsul ne va hrăni pe noi flămânzii 

şi ne va îmbrăca pe noi şi cine va mai primi pe cei străini în casa sa? Cine va îngriji pe 

fraţii noştri cei morţi şi aruncaţi pe uliţe şi-i va da îngropării? Mai bine ar fi fost murim 

noi toţi înainte, decât ne lipsim de făcătorul nostru de bine. Aşa plângând săracii 

după dânsul şi tânguindu-se, şi chiar împăratul, împărăteasa şi boierii, mergând 

împrejurul trupului sfântului se umileau şi plângeau. 

Era acolo un oarecare om sărac, numit Cavococos, care adeseori primea milostenie 

de la sfântul şi avea într-însul duh necurat de la naşterea sa; de care duh de multe ori 

era aruncat în foc şi în apă, pentru se îmbolnăvea la toată lună nouă. Acela, dacă a 

auzit de mutarea fericitului Filaret şi înştiinţându-se se duce la groapă trupul lui sfânt, 

îndată a alergat în urma lui şi când s-a apropiat de patul lui, demonul care era într-însul, 

nerăbdînd o osârdie ca aceea către sfântul, a început a chinui pe omul acela şi ridicând 

glas de hulă asupra sfântului, lătra ca un câine asupra patului lui. Apoi s-a apucat tare 

de pat cu amândouă mâinile, încât nu era cu putinţă a-l da pe el în lături. Dus fiind patul 

la groapă, îndată, aruncând demonul jos pe cel ce pătimea, a ieşit dintr-însul şi s-a făcut 

omul sănătos, apoi s-a sculat, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul s-a mirat de acea 

minune şi a preamărit pe Dumnezeu, care a dat un dar ca acela robului său Filaret. 

Deci a pus cinstitul lui trup în groapa cea mai sus zisă, în mănăstirea de fecioare, unde 

singur şi-a ales locul. Aşa fericeşte Dumnezeu pe cel milostiv şi în veacul acesta de 

acum, precum aţi auzit, şi în cel ce va fie. 

 

Un bărbat oarecare din cei de aproape ai lui, care era cu bună cucernicie şi cu bună 

înţelegere şi temere de Dumnezeu, a spus cu jurământ un lucru ca acesta, chemând pe 

Dumnezeu întru mărturie. Astfel spune el: După o zi de la ducerea către Dumnezeu a 

fericitului Filaret, am fost noaptea într-o spaimă şi m-am văzut răpit în locuri 

necunoscute, apoi am văzut pe un bărbat oarecare luminat şi cu chipul alb, care mi-a 

arătat un râu de foc curgând cu zgomot, unde, de frică, nu este cu putinţă firii omeneşti 

a răbda. Iar de cea parte de râu am văzut un rai frumos cu bună cuviinţă, plin de veselie 

şi de bucurie negrăită. Tot pământul acela era plin de bună mireasmă şi de pomi mari 

frumoşi şi foarte roditori, clătinându-se de un vânt lin, care făcea un sunet minunat, 

încât nu este cu putinţă limbii omeneşti a grăi despre bunătăţile pe care le-a gătit 

Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. 

Acolo am văzut o mulţime de oameni în haine albe îmbrăcaţi, bucurându-se şi cu 

roadele raiului dulce mângâindu-se. Căutând eu acolo cu sârguinţă, am văzut un 

bărbat, care era Filaret, dar eu nu l-am cunoscut, îmbrăcat în haină strălucită, şezând 

pe un scaun de aur în mijlocul pomilor. De partea dreaptă erau copii de curînd botezaţi, 

care stau înaintea lui ţinând făclii în mâini; iar de cealaltă parte era o mulţime de săraci 

şi de scăpătaţi, cu chipurile albe care se înghesuiau vrând fiecare dintr-înşii a se 

apropia de acel bărbat. Şi iată s-a arătat acolo un tânăr cu faţa luminată şi cu chipul 

înfricoşat, având în mâinile sale toiag de aur, pe care eu cu multă frică şi cu cutremur 

am îndrăznit de l-am întrebat: Doamne, cine este acesta care şade pe acel scaun prea 

strălucit, în mijlocul acelor bărbaţi cu chipurile luminate? Au doar Avraam este acesta? 

Răspunsu-mi-a tânărul acela purtător de lumină: Acesta este Filaret Amnianul, care, 

prin dragostea cea mare ce avea către săraci prin milostenia ce o făcea şi prin viaţa sa 

cinstită şi curată, s-a făcut ca un al doilea Avraam şi aici sălăşluieşte. 

Apoi noul Avraam, sfântul şi dreptul Filaret, căutând asupra mea cu faţa luminată, a 

început blând a chema la sine, zicând: Fiule, vino şi tu aici, ca te îndulceşti de 

aceste bunătăţi. Iar eu am răspuns: Nu pot, o, preafericite, vin acolo, iată  

opreşte acest râu de foc şi înfricoşează pe mine; iar calea este strâmtă şi podul cu 

greutate a-l trece şi o mulţime de oameni se ard într-însul; şi tem nu cad şi eu 

acolo şi apoi cine va izbăvi? Sfântul a zis: Îndrăzneşte şi mergi fără frică, pentru  

toţi câţi sunt aici pe acea cale au venit şi nu este altă cale decât numai aceea. Deci tu, 

fiule, neînfricoşîndu-te, vino la noi, eu îţi voi ajuta. Şi întinzând mâna către mine  

chema, iar eu, luând îndrăzneală, am început a trece râul fără vătămare şi când m-am 

apropiat de mâna sfântului şi m-am atins de dânsa, îndată a dispărut de la mine acea 

vedenie prea dulce; şi m-am deşteptat din somn. Apoi am plâns cu amar şi m-am 

tânguit, zicând în mine: Cum voi trece acel râu înfricoşat şi voi ajunge la sălăşluirea 

raiului?. 

Această povestire a mărturisit-o cu jurământ, una din rudeniile fericitului Filaret, ca  

ştim de ce fel de milă se învrednicesc de la Dumnezeu cei ce miluiesc pe cei săraci 

pentru Dumnezeu. Iar fericită Teozva, femeia Sfântului Filaret, după îngroparea 

cinstitului trup al bărbatului ei, s-a dus din Constantinopol la moşia sa, în ţara 

Paflagoniei. Acolo, averea cea mare pe care o primise de la împărat şi de la 

împărăteasă, a împărţit-o pentru zidirea şi înnoirea bisericilor lui Dumnezeu, care erau 

 

arse de demult de către perşii cei fără Dumnezeu; şi a dat vase sfinte de slujbă acelor 

biserici, veşminte şi toată înfrumuseţarea; apoi a zidit acolo mănăstire şi casă pentru 

primirea străinilor şi spre odihna săracilor şi a bolnavilor. Apoi iarăşi s-a întors la 

Constantinopol, la împărăteasa Maria, nepoata sa, trăind acolo celelalte zile ale vieţii 

sale, cu plăcere de Dumnezeu. După aceea cu pace s-a odihnit întru Domnul şi a fost 

pusă în mormânt lângă cinstitul său bărbat. 

Cu ale căror rugăciuni ne dea nouă Înduratul şi Milostivul Domnul nostru Iisus 

Hristos, dobândim şi noi milă, în ziua judecăţii, Căruia, împreună cu Părintele Lui Cel 

fără de început şi Sfântului Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.